Inteligența? Încotro?
no comment
Există un tip special de om modern: cel care dă prompturi confuze unui model AI, îl provoacă intenționat să greșească, apoi anunță triumfător că „GPT e prost”. Sau ”experți” care folosesc unealta nepotrivită sarcinii lor și, ”minune mare”, obțin mai multă confuzie.
Test de inteligență?
Nu. Demonstrație de insecuritate.
Nu testează modelul ca să învețe ceva. Îl testează ca să poată declara că a câștigat (chiar dacă nu vor să recunoască, acesta e motivul real). E diferența dintre curiozitate și foamea de superioritate. Dacă mașinăria e „proastă”, atunci el rămâne important. Dacă unealta e slabă, meșterul nu mai pare mediocru.
Apoi vine etapa a doua: ceartă modelul, îl acuză că minte, îl înjură. Asta spune ceva și mai interesant.
Înseamnă că nu înțelege cu ce interacționează. Dar mai profund, înseamnă că are nevoie de o țintă fără consecințe: agresivitate low-risk.
E ”terapie” prin tastatură. Frustrarea se descarcă pe ceva care nu poate răspunde, nu poate pleca și nu poate spune „oprește-te”. Spune doar: ”Am greșit, am fost confuz.”
Nu vreau să cred că folosim genul ăsta de agresivitate ca să auzim un LLM că își cere iertare. Ai idee cum se cheamă asta?
Și, desigur, la final urmează postarea online.
„L-am făcut praf.”
Validare publică pentru o victorie imaginară? Sau ce...?
Oamenii care înțeleg cel mai puțin un instrument sunt adesea cei mai zgomotoși critici ai lui. Zgomotul compensează orice, de la lipsa de profunzime, la lipsa de rațiune.
De ce să proiectez pe un model statistic de limbaj o ființă pe care o pot umili fără să răspund pentru atitudinea asta?
Un prompt confuz nu testează modelul.
Te testează pe tine.
Omul care știe ce face nu are nevoie să demonstreze că unealta e proastă. Îi ajunge că el lucrează bine cu ea.
Dar sigur, e mai simplu să declari că ciocanul e defect decât să recunoști că bați strâmb.
